O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul
lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul
mumii,
Femeie raspandita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure,
Scrisa-n visare ca o slova, înfipta-n trunchiul meu:
sacure,
Tu ce mi-ai prins de cantec viaţa cu braţe stranse de
grumaji
Şi m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat braţara la mana casnica-a gandirii.
Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, batut în cuie de diamant, pe crucea mea
Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petala cate-o stea.
Pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate.

Tu care mi-ai schimbat cararea şi mi-ai facut-o val de
mare,
De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o
valtoare,

Şi ţarmii-mi cresc în jur cat noaptea, pe cat talazul mi
se-ntinde
Şi ai lasat sa rataceasca undele mele suferinde;
Unde ţi-s mainile sa-ntoarca în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii?
Şi şoldul tau culcat în iarba, pe care plantele-l cuprind
Şi-asculta-n sanul tau suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe şesuri plopii cand treci din creştet la
picioare,
Şi prinzi de tot ce te-ntalneşte o plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scoţandu-ţi sanii pe jumatate din
veştminte
Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinşi de maini cu luareaminte,
Pustia vremii, strabatuta de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vantul le-mprumuta o-nfaţişare fara chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata faraţinta,
Şi frumuseţea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ţi pandi faptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l pravali de moarte,
ura;
Ridica-ţi din pamant urechea, în ora nopţii, cand te
chem,
Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.